De ce vor ăștia să piardă dreapta, acum?

Aceasta nu e doar o întrebare. Nici măcar retorică. E o constatare. E o realitate indubitabilă.
Oricât ar nega pretinșii lideri de dreapta și oricât de tare i-ar enerva cugetarea noastră pe activiștii politici dar și pe lefegii din hrubele internetului. În plus, dilema aceasta, izvorâtă din stupefacție și iritare, mai ales aici în Transilvania, macină și roade tot mai multe conștiințe și suflete. De ce și pentru ce? Care-i rațiunea și miza? Care-i gheșeftul, vorba evreului? Că e greu de înțeles, cu excepția talibanilor politizați, de orice minte rațională, de ce? Întâi și întâi, în anul electoral 2014, să fie sfîrtecată dreapta în atâtea grupări rivale, care s-au luptat fără scrupule între ele. Apoi, de ce liderul unui partid de dreapta – Crin Antonescu – comite, în an electoral și-n prag de alegeri europarlamentare, cea mai aberantă și sinucigașă decizie politică și electorală posibilă? Și anume, scoaterea de la guvernare a partidului său, PNL, când obiectivul principal al unui partid este să ajungă la guvernare.
Absurdul maxim e că nu numai că liderul își scoate partidul de la putere, dar o face în cea mai nefericită conjunctură; adică în prag de două scrutinuri electorale: europarlamentarele și prezidențialele. Și face un asemenea gest pentru a-l duce în opoziție, privându-și astfel formațiunea nu numai de resursele și mijloacele de luptă politico-electorală, pe care ți le asigură guvernarea, da și de confortul unei alianțe politice – USL – agreate de electori și reglementată politic, în sensul că partidul tău urma să obțină cea mai înaltă funcție în stat. Iar această culme a aberației politice și a absurdului este depășită de faptul că tu, partid politic aflat la guvernare, părăsești puterea și o alianță politică formidabilă pentru a pleca în bejania și pustiul opoziției pentru a face o altă alianță politică (aproape identică cu cea părăsită, inclusiv vizual), al cărei scop principal este cucerirea puterii!!!
Și îți propui să obții din nou încrederea și votul cetățenilor aliindu-te cu cel mai înveșunat dușman al tău. Pe care ani de zile l-ai diabolizat și porcăit ca fiind cel mai mare rău al României. Iar pe liderii și activiștii săi din teritoriu i-ai prezentat zi de zi, ceas de ceas drept cei mai mari bandiți politici și corupți ai neamului. Dar care, peste noapte – speri mata – au devenit onorabili politicieni și frați de luptă contra „hidrei roșii cu 16 capete”. Ce scenariu stupid și ce film cu proști e ăsta???!!! Și-ar zice orice om normal la cap, dacă n-ar fi minunata realitate din țara mereu surprinzătoare în care nicioadată nu te plictisești.
Apoi, ca într-o cavalcadă demnă de „Cascadorii aberațiilor politice”, liderul care a impus de unul singur o asemenea mișcare aberantă și sinucigașă partidului său, lăsându-i pe camarazii săi din teritoriu fără mijloace de subzistență, nu de luptă politică, decide, iarăși unilateral, să se retragă din postura de candidat la președinția statului. Asta după ce, din nou excesiv de aberant, s-a sinucis politic pierzând și șefia partidului prin asumarea personală a unui obiectiv electoral, nerealist. Mă refer la cele 25 % procente visate la europarlamentare.
Dacă credeați că e suficient, vă înșelați. Băieții ăștia și-au zis: nici vorbă! Le mai dăm – pe cocoașă – că pot duce. Așa că le-au dinamitat identitatea. Aceea, minunată, de partid liberal și istoric, construită în 139 de ani, îmbrâcându-i în uniforma populară și punându-i să asculte imnul verde-nrourat și discursurile liderilor pedeliști pentru a fi îmbărbătați la greaua luptă politică cu panzerele roșii. OK! Deși totul părea un coșmar irațional și deazstruos – și-au zis mulți liberali – închidem ochii, strângem din dinți și mergem mai departe, ca să trecem puntea cu „frații” pedeliștii. Bine, bine, și-au zis ceilalți. Puntea n-o puteți trece singuri, că aveți nevoie de un ghid și-un cîrmaci. Care e cel mai potrivit să vă conducă și să vă reprezinte pe voi, dreptacii unui neam latin și-al unui spațiu balcanic.
Pentru că e sobru, cumpătat, serios și de neam ales. Așa că le-au dat un neamț. Care are – ca politician – aceleași trăiri și aceeași expresivitate ca și Sfinxul din Carpați. Mai degrabă simți că te încălzește și emoționează bolovanul ăla în toiul crivățului din decembrie, decât Johannis atunci când rostește-un discurs. Lăsând gluma la o parte, realitatea e neagră și matematica electorală-i tare ostilă pentru dreapta românească. În fața raționalității și a celei mai redutabile, bine organizate și performante mașinării politice și electorale – PSD – în turul doi exista o o singură șansă și-o speranță micuță. Emoția.
Alegerile peste tot în lume – dar mai ales la neamurile latine, ca noi – se pierd sau se câștigă din cauza emoțiilor. Băsescu a dovedit asta, fără tăgadă, în 2004 și 2009. Însă, pentru a genera emoții ai nevoie de charismă și de-un strop de trăire-n tine, ca să-i inspiri și motivezi și pe ceilalți. Or, după cum spuneam, mai multă charismă și emoție emană Babele înghețate din Carpați decât candidatul dreptei. Om politic care atunci când deschide gura te-o și plesnit Moș Ene-n moalele capului. Și visezi trai bun și mălai pe vătrai pe alt tărâm decât cel roșu, de la orizont.
Ca istoric, la final, am curaj să avansez un răspuns la întrebarea din titlu. Și fac asta bazându-mă pe realitatea că evoluția societății omenești e ciclică și că, poate, a venit vremea unei noi evoluții. Poate că e momentul unei noi rotative guvernamentale, sistem politic care a condus România până la 1914, în vremea regelui Carol I. Regim politic care s-a bazat pe rotirea la putere a două partide mari, care și-au împărțit, la masă cu suveranul, perioadele de guvernare. Ăsta poate că e răspunsul logic la toate aberațiile pomenite mai sus și întâmplate până acum. Altă explicațiune n-am. Să auzim de bine!